Nebunul

Întâmplarea despre care vreau să vă vorbesc s-a întâmplat în grădina ospiciului. Acolo am întâlnit, odată, un tânăr ciudat, palid și tras la față, dar plăcut la înfățișare. M-am așezat lângă el, pe bancă și l-am întrebat, simplu:

– Ce faci aici?

– Nu e o întrebare prea potrivită, mi-a spus privindu-mă cu un aer surprins, dar, cu toate acestea, am să-ți răspund. Tata a vrut să facă din mine o copie leită a sa. La fel a vrut și un unchi. Mama ar fi vrut să fie după chipul și asemănarea tatălui ei – un om faimos și cunoscut de o lume întreagă. O soră ține cu tot dinadinsul ca bărbatul ei, marinarul, să-mi fie pildă și model de perfecțiune după care să-mi cârmuiesc viața. Fratele meu vrea să ajung ca el – un sportiv campion în toate. Nici cu dascălii de la școală lucrurile nu stau mai bine: fiecare mă vrea doctor în filozofie, profesor de muzică, maestru de elocință – toți la un loc și fiecare în parte vor să le fiu copie fidelă și chip reflectat în oglindă. Din aceste pricini mă aflu aici. Găsesc că este locul cel mai liniștit și mai odihnitor, pentru că îmi îngăduie, cel puțin, să fiu eu însumi și nu copia altcuiva.

S-a întors brusc spre mine:

– Și pe tine te-au adus aici învățăturile și poveștile celorlalți?

– Nu. Eu eram numai în trecere, i-am răspuns.

A șoptit după o vreme:

– Înțeleg… Ești unul din cei care trăiesc în ospiciul de dincolo de zidul acesta…

 

(Pribeagul, Kahlil Gibran. Traducere de Dumitru Chican)